Când am ales căruciorul pentru Mimoze nu am avut prea mult timp să caut un model anume. Pentru că abia ieșisem din maternitate, după aproape o lună de extaz și agonie, iar medicul neonatolog îmi spuse că pot ieși cu bebelușele la plimbare abia după o săptămână. Așa că am avut la dispoziție 7 zile în care să găsesc un cărucior potrivit pentru gemeni și care, pliat, să-mi încape în portbagajul mașinii. Și pe ușa liftului, un aspect extrem de important!
În urmă cu vreo 6 ani, stocurile online de cărucioare pentru gemeni erau destul de limitate, mai ales dacă voiai un anumit model. Se aduceau pe comandă, așa că livrarea se putea face și la o lună după ce fusese înregistrată cererea… Iar eu nu mai aveam răbdare. După aproape o lună în spital și încă o săptămână petrecută în casă simțeam că nu mai am aer, că mă sufoc. Voiam să ies să mă plimb în parc, să văd copaci, frunze, oameni… Orice altceva în afară de biberoane, sterilizator, scutece, dezinfectant, pompă de muls, cântar și așa mai departe. Voiam să le văd pe fete afară!
Prin urmare, în ciuda tuturor modelelor de cărucior de gemeni extrem de frumoase și de interesante, am ales unul practic, potrivit atât pentru primele luni cât și pentru prichindeii de până în 3 ani, pliabil și, cel mai important, disponibil. Așa că în 3 zile am reușit să intru în posesia căruciorului. Gri, ce-i drept, noroc că l-am accesorizat cu niște huse imprimate și cu roz!
Cât a durat prima noastră plimbare? Pregătirea Mimozelor care, la acel moment, nu cântăreau mai mult de 1.800 de grame, a durat cam o oră. Cu tot cu instalarea scoicilor în mașină și a căruciorului în portbagaj, căci cel mai apropiat parc era la vreo 10 minute de mers cu mașina. Am vrut într-un parc mare, cu multă verdeață, nu într-un loc de joacă printre blocuri.
Am avut la dispoziție o jumătate de oră de plimbat pe alei… Primăvara, cu câteva zile înainte de Paște. De atunci, căruciorul nostru a fost nelipsit din deplasările noastre. A ajuns chiar și în Grecia, pe o insulă, când am decis să mergem în prima noastră vacanță în noua formulă. Pe atunci, Mimozele aveau doar 5 luni și jumătate.
Între timp, fetele au crescut, iar căruciorul a ajuns într-un depozit. Deși am dat multe dintre lucrurile fetelor după ce-au trecut de vârsta de 2 ani, căruciorul a rămas. Strâns, cu roțile ușor tocite și mânerele uzate și cu toate peripețiile Mimozelor din primii ani de viață.
Zilele trecute, căruciorul fetelor s-a “întors” în câmpul muncii. Mai precis a ajuns tot la o pereche de gemene, Sonia și Sara, două zâne mici de doar două luni, care au avut parte de un start mai dificil în viață.
Sara și Sonia au venit pe lume în vara aceasta, pe 12 august mai precis, mama lor având doar 17 ani și o situație materială precară. Din nefericire, Sara are mielomeningocel, un diagnostic pe cât de greu de pronunțat pe atât de necruțător cu o ființă atât de neajutorată. Este o tumoră chistică, în general congenitală, amplasată în lungul coloanei vertebrale, de cele mai multe ori la nivel lombar sau lombosacral. Un mielomeningocel reprezintă cea mai gravă formă de spina bifidă (malformaţie congenitală caracterizată prin lăsarea descoperită a unei părţi din măduva spinării). Iar acest lucru implică dizabilități severe.
Copiii cu mielomeningocel se nasc și dezvoltă de-a lungul vieții deficite neurologice severe de tipul:
- Tulburări de sensibilitate și paralizia membrelor inferioare
- Incontinență urinară și fecală
- Hidrocefalie – acumulare excesivă de lichid cefalorahidian care comprimă creierul, cu grade variate de retard mental
- Tulburări de învățare
- Anomalii osoase și articulare datorate paraliziilor
Pe scurt… Sara nu va merge niciodată. Primele 8 săptămâni de viață și le-a petrecut în secția de terapie intensivă pentru nou-născuți din cadrul spitalului “Marie Curie”, iar voluntarii de la “Inima Copiilor” au avut mare grijă de ea. Și nu doar de ea, căci acolo sute de copii au nevoie de ajutor, dar și de iubire, de atenție. Sunt mulți copii abandonați, bolnavi, care n-au ieșit din secție o zi din viața lor, care au nevoie de un zâmbet, de o îmbrățișare, de o încurajare de o… inimă. Dincolo de bani și de dotările necesare pentru a le salva viața, copiii internați în orice spital din țara asta au nevoie de iubire!
Cum am ajuns să aflu de Sara și Sonia? „Împarte, împarte într-o altă parte, care se împarte într-o altă parte”… Sunt ultimele cuvinte lăsate pe o coală de hârtie de un băiat de numai 13 ani, înainte ca el să își ia zborul printre îngeri. Este misiunea pe care el, Cristi sau Blondie, i-a lăsat-o mamei sale adoptive, Adelina Toncean, cea care coordonează mai multe proiecte în cadrul Fundației “Inima Copiilor” și pe care o puteți găsi aproape în fiecare zi, de dimineața până seară, la Marie Curie. Aș putea scrie ușor o trilogie despre acest om însă, până atunci, povestea ei o găsiți și aici.
Habar n-aveam cine e când, într-o dimineață de marți, am ajuns să-i duc căruciorul fetelor la spital. Nașa Mimozelor mă întrebase printr-un mesaj scurt dacă mai am căruciorul și dacă nu vreau să-l dau unor alte gemene cu probleme. N-am avut timp să stăm la povești, n-am cerut detalii, doar un număr de telefon și o persoană de contact. Atât! Am sunat, am vorbit cu Adelina și… gata!
Nu e nevoie de foarte multe lucruri ca să faci bine. Dar, în același timp, voluntariatul nu este pentru oricine. E ușor să donezi din când în când și să mai dai din lucruri și alimente, mai ales în preajma Sărbătorilor, însă nu este suficient. Știți câte kilograme de alimente se aruncă din orfelinate și spitale de Crăciun ori de Paști? Sute! Pentru că mai toate actele caritabile se înfăptuiesc atunci!
Dincolo de jucării, haine, banane ori portocale, copiii abandonați prin spitale ori care nu sunt vizitați de părinți au nevoie de iubire, de afecțiune. În fiecare zi! Nu doar în preajma Sărbătorilor!
Promit să revin cu un material amplu despre ce înseamnă să fii voluntar în România! Și cu vești despre cel două zânuțe!
Până atunci însă, dacă vreți să le ajutați pe Sara și Sonia o puteți face foarte simplu. Lăsați-mi un mesaj la contact@2mimoze.ro!
